Şi dacă da, cum?
Pici lat într-o parte, ca trăsnit, cu limba atârnând din gură? A, nu?
Te prăbuşeşti la pat, zvârcolindu-te, urlând ca bezmeticul după morfină?
– Ajutoooor, dom’ doctor, moor, faceţi ceva!
Auuuuci, doare!.. zici în timp ce încerci să-ţi inunzi vecinii cu lacrimile de crocodil pe care le execuţi.
Nah, ca la orice consult, medicul să se uite circumspect şi să înceapă să pună întrebări:
– Mai exact, ce te doare? Ce simţi?
– Inima! Inima mă doare!
Vă zic, e nasol, cred că sunt în fază terminală, că mă doare rău, agonizez în timp ce mă fac covrig, de-mi bag în sperieţi medicul de familie.
– Mai sunt şi alte simptome?
– Pfffff! Normaaaal…
Ascult muzică tristă, de jale şi inimă albastră.
E atât de tristă, încât mi s-a părut că-mi aud vecinii hohotind apocaliptic pe palier.
Îmi vine să postez pe facebook tot felul de penibilităţi (începe să aibă sens Tony. Poptămaş, cum care Tony, doamne ia-mă chiar acum!), n-o fac, dar îmi vine.
Mi-am spart de cap prietenii, le-am povestit şi le tot povestesc, în principiu repet cam aceleaşi lucruri la infinit.
Dacă nu m-ar iubi, m-ar trimite să cânt la altă masă. Noroc că mă iubesc..
Nu dorm, nu mănânc, beau, că aici voiam să ajung, dom’ doctor, cred că
m-am luat de băutură, că le cam troscănesc.
În fine, ce mai e?
Ah, da, plâng! Plâng ca vita din orice.
Da’ ce plâng, ar trebui să mă vedeţi.
Vi s-ar rupe sufletul şi mi-aţi da nişte morfină sau m-aţi eutanasia, ceva…
Ce mai e?
Aha, mă rog. Nu m-am rugat în viaţa mea.
Să mă vedeţi acum, un batic şi doo lumînări în mâna îmi lipsesc şi m-am transformat într-o babă nebună care dă cu “doamne-ajută” pe la toate uşile de biserici, că mi-e şi ruşine să recunosc în ce hal am ajuns.
Ideea e, că am venit să-mi daţi ceva, ca să nu mai simt că mor, bine, v-aş fi rugat să mă “adormiţi”, dar ştiu că nu e legal şi nu vreau să vă bag la puşcărie.
Medicul meu zâmbeşte amuzat, iar eu mă uit la el ca curca-n lemne, nepricepând ce dracu’ a descoperit el funny în în toată drama pe care am lălăit-o eu până la momentul ăsta.
Zice:
– Nu e grav, o să treacă, o să vezi.
Avem de-a face cu o banală îndrăgosteală. Nu se moare din asta.
Mergi şi odihneşte-te, plimbă-te, întâlneşte-te cu prietenii, încercă să nu te mai gândeşti!
Io sunt perplexă, nu-mi vine să cred ce aud, cred că omu’ ori e idiot , ori nu a fost atent la ce i-am povestit.
Sar în picioare, cu ochii ieşiţi din cap, fluturând isterică mâinile deasupra capului:
– Să fac ceeeee? Banală ceeeeee? Să mă plimb?
Asta vă învaţă pe voi la facultatea aia de căcat, ani de zile?
Să le spuneţi muribunzilor să se plimbe?
Băăăăi, tu eşti dobitoc?
Aoleeeeeeeeu, că mor de nervi!
Facultate de Medicină, my ass, jurământul lui Hipocrate, my ass.
Proastă eu că stau de vorbă cu toţi oligofrenii.
Pffffff, ce nervi m-au luat!
Mă duc să mă arunc de pe Golden Gate Bridge, dacă reuşesc să obţin viză de la mizeria aia de ambasadă americană.
Mda! Ăsta-i planul.
