(aka: Căciula)
Prietena mea ajunge la muncă frântă.
E transpirată şi răvăşită. În halul în care se prezintă, nu poate să-mi treacă prin cap decât că vine de la un amant.
Mă mai uit o dată la ea.
Pe naiba, vine de la doi.
E îmbrăcată într-un deux-pieces şi adidaşi.
Nu sunt eu cea mai în măsură să critic stilul vestimentar al cuiva, dar, totuşi, nu-mi pot lua ochii de la picioarele ei.
E un contrast care-mi sterpezeşte dinții.
Se uită speriată în spate.
Încep să mă îngrijorez.
– eşti ok?.. întreb, deşi realizez că nu e ok deloc.
– da, da… răspunde, aruncându-şi ochii peste umăr.
– te urmăreşte cineva?.. mă panichez deja. Mă ridic în picioare şi-mi arunc ochii prin cameră gândindu-mă cu ce să baricadez uşa.
– sper că nu! spune în timp ce-şi scoate pantofii cu toc din geantă şi se încalţă, revenind, cât de cât, la o postură mai de femeie.
Respir uşurată. Mă rog, doar respir.
Uşurată nu sunt deloc.
Mi-ar prinde chiar bine să mă ușurez de vreo zece kile, dar..
– am venit pe jos. Mi-a fost frică să iau metroul.
Rămân cu cafeaua suspendată în dreptul gurii şi cu ochii suspendaţi la ea.
Aş râde, dacă situaţia mi s- ar părea mai puţin gravă.
Pe dracu’, râd de nu mai pot, de-mi sare cafeaua din cană. O fentez la un mare fix.
Accesele mele de râs, m-au făcut agilă ca o panteră damblagie de cap.
Mă rog, în rare cazuri nu vărs ce am în mână şi în gură. În dese cazuri, da.
– ți-a fost frică să iei metroul? repet ca o prostănacă.. De ce ?
– de mă-ta! îmi răspunde academic prietena mea.
Îmi dau seama că e treabă serioasă şi încerc să mă stăpânesc.
Mă uit în jos un timp, apoi îmi iau o ţigară.
– gata, uite, nu mai râd. Iartă-mă!
Te rog, spune, ce s-a întâmplat?
Îşi trece gânditoare mâna prin păr, în timp ce-şi muscă preocupată buzele.
– ok, să încep cu începutul, zice.
Aseară eram cam obosită când am plecat de la muncă, poate ai observat.
Înclin din cap că am observat, deşi observasem pe dracu’ să mă pieptene.
– m-am îmbrăcat, mi-am pus căciula, ştii căciula aia nouă, maro, cu ciucure?!
Fac semn din cap că ştiu, deşi tot pe dracu’ să mă pieptene ştiu, moment în care mi se configurează un deficit clar de atenţie în ceea ce mă priveşte, care m-ar putea îngrijora, dacă mi-ar păsa.
– am plecat frântă spre casă, continuă povestea prietena mea, m-am urcat în metrou şi m-am repezit ca o ţăcănită spre un scaun gol, ţi-am spus, eram foarte obosită.
E posibil să fi călcat în picioare câteva băbuţe, dar nu mai puteam să stau în picioare.
M-am aşezat pe scaun şi am început să mă gândesc la ce mai am de făcut când ajung acasă.
Cred că m-am gândit un minut şi, ce crezi, am adormit. Am adormit în metrou ca ultima aurolacă.
– nu mi se pare aşa de grav. Mi s-a întâmplat şi mie.
Prietena mea se uită urât la mine, aşa că îmi înghit restul meu de poveste, aşteptând restul ei de poveste.
– cum spuneam, am adormit.
Nu ştiu cât am dormit. Cert este că la un moment dat m-am trezit.
M- am reorganizat, că mă lăţisem toată pe scaun, cu capul dat pe spate, deh, mă făcusem comodă. Am zis că mor de ruşine.
Se uitau câţiva la mine să vadă dacă sunt beată.
Tocmai când mă pregăteam să-i admonestez din privire, îmi pică ochii pe un domn care stătea pe scaunul din faţa mea.
Mdaaaa, cum să-ţi zic?..
Acest domn de etnie rromă din faţa mea, de vreo 150 de kilograme, degajat îmi zâmbea.
– aoleu, zic!!
– aoleu, ce? mi-o întoarce prietena mea.
– scuze, am crezut că ăsta e punctul culminant.
– ai crezut prost, se răţoieşte femeia la mine.
– deci, domnul rrom îmi zâmbea, cum crezi?
– cum?… bâigui ca o oligofrenă flaușată, cuprinsă de frisoanele poveştii Cum?
– cu căciula mea pe cap.
– cu căciula ta pe cap??!!, zbier că o bezmetică..
– da, cum auzi. Rămân siderată, fără reacţie.
Într-un gest discret, duc mâna la cap.
Poate totuşi nu e căciula mea.
Căciula mea lipseşte. Iată, prin deducţie logică, e căciula mea.
Nu-mi vine să cred.
Nu a văzut nimeni când m-a tâlhărit, ce credea că sunt moartă?
Bine dracu’ că nu m-a lăsat în curu’ gol în metrou.
Mă uit în jur, toată lumea calmă.
Nu-mi vine să cred în ce ţară de căcat trăiesc!!! Moooor de nervi!!
Simt cum mi se urcă nebuneala la cap şi-ncep să-mi tremure mâinile.
Ce pot să fac, să mă duc să-l rog să-mi dea căciula înapoi? Cum să fac asta? Să-i zic:
– domnule, nu vă supăraţi, vreţi, vă rog mult, să-mi înapoiaţi căciula pe care mi-aţi furat-o?
Să întrebe obraznic:
– de ce?
Și eu ce să răspund?
– pentru că mi-e frig!?
Scrâşnesc din dinţi de furie şi de frustrare şi la prima trebuie să cobor.
Nu am fost niciodată un om foarte curajos, dar nervii ăştia îmi nasc în cap un gând halucinant.
Zâmbesc tembelă, în timp ce mă ridic şi mă apropii de uşă. Stau calmă numărând secundele. Uşa se deschide.
Rămân tot calmă, numărând în minte.
Chiar înainte să se închidă uşa, îi smulg ”domnului” căciula mea din capul lui şi o zbughesc afară. Uşa se închide.
Aşa cum m-am simţit atunci, nu m-am simţit în viaţa mea.
M-am simţit ca Xena, prinţesa războinică. Mi-am făcut dreptate.
Nu mai pot să mă ţin pe picioare de tremurat, dar mi-e şi frică să mai rămân acolo, aşa că o iau la fugă spre casă, cu rezerva de adrenalină pe care o mai am. Victoria asta o să o povestesc din generaţie în generaţie
Eu sunt într-un fel de catharsis.
Mă uit uluită la prietena mea.
Nu-mi cred urechilor.
– ai făcut ce?? I-ai luat ăluia căciula din cap? Eşti nebună?
– n-am terminat! mă pune la punct, prietena mea.
– ajung acasă într-un suflet.
Al meu mă aştepta să mâncăm. Îmi dau geaca jos şi o pun în cuier, în timp ce povestesc febrilă.
Al meu, panicat de ce povestesc, ascultă cu atenţie, îngrijorare și gura căscată.
Povestesc bezmetică, nici măcar nu ştiu dacă mă poate urmări, aşa sunt de febrilă.
Am degetele încleştate pe căciulă, de zici
că-s pitbull.
Vântur căciula în aer, în timp ce povestesc aventura vieţii mele.
Al meu e din ce în ce mai palid.
Aruncă priviri când spre mine, când spre cuier.
Eu din ce în ce mai ambalată, de zici că povestesc bătălia de la Călugăreni, mă enervez.
Nu mi se pare că am toată atenţia lu’ bărbată-miu.
Urlu la el nişte bolboroseli urmate de:
– căciula, caciulaaaaa!
Al meu se apropie de geaca din cuier, extrage din gluga acesteia o căciulă şi mă întreabă:
– căciula asta, iubito?
Mă uit ca o oligofrenă când la căciula din mâna lui, când la căciula din mâna mea.
– doamne-Dumnezeule, ce-am făcut?
– ce să faci, i-ai furat căciula omului.
– aoleeeeuuu! Ce-o fi crezut lumea?
Ce-o crede omul ăla despre mine?
– eh, ce să creadă, că nici doamnele nu mai sunt ce erau odată…
Mă înec de râs şi, cu înţelepciunea unui cimpanzeu drogat, îi spun prietenei mele:
– te invidiez, asta da poveste pe care să o transmiţi din generaţie în generaţie!
