Deci, să vă povestească sora voastră una din cele mai penibile faze întâmplate vreodată..
Se făcea că m-am dus cu o prietenă bună să-și facă analizele, la o clinică privată, pana mea.
Ea cam verde și cam speriată, io cam retardată, cum mă știți.
Clinica era așa: mare hol, cu recepție și draci, din care pornea o altă cameră maaaare, probabil unde erau lifturile și alte chestii.
În această a doua cameră, care era la ceva distanță, pe peretele din față – un afiș d-ăla cu o bunăciune de doctor, care ne zice să mâncăm un măr, sau plm, ceva sfat sănătos.
O frumusețe de medic, cu măinile-ncrucișate, care se uita la mine, mi se părea mie.
Nici nu-mi aduc aminte de când nu s-a mai uitat așa un bărbat la mine.
Ce dacă-i un afiș, io zic sărumâna.
Ca s-o înveselesc p-asta mică, mă pun pe caterinca mea de autobază și-i zic:
– ia uite, pisi, ce bunăciune în afișul ăla! Îl rugăm pe el să ne conroleze? Hihi.. și rânjeam fasolea, de ziceai că cine știe ce mare glumă de căcat am făcut.
Asta mică, înveselită brusc, se bagă și ea-n vorbă:
– gata, Mikișor, facem! Coițe, zbiară ea ca o turbată spre afiș, ne simțim rău de tot. Ne controlezi și pe noi? (asta în timp ce-i făcea semne să vină și alte semne de porc, mai obscene și d-astea, știți voi)
.. și ne-am pus pe râsul pwlii, ca doo oligofrene trepanate.
Io râdeam cu ochii la prietena mea, ea, mai cu moț, râdea cu ochii la afiș.
Când, deodată, asta mică înlemește.
Aolo, gândesc io, i s-a făcut rău la fufă. De la râs poate.
– ce-ai, pisi, că mă bagi în sperieți?.. întreb io
– afișul.. bâguie ea
– ce-i cu el, fatăh?
– vine-ncoa!
– wtf?!!.. apuc io să rostesc și mă întorc chiar când afișul ajunsese lângă noi și ne întreba:
– bună dimineața! Pot să vă ajut cu ceva?
Oameni buni, nu vreți să știți. Nu, nu vreți!
Asta mică ziceai că-i Albă ca Zăpada (la față), io ziceai că-s Scufița Roșie (tot la față).
Am râs așa tare, de mi se pusese un astupuș și așa cu astupușul pus, am mai reușit să îngaim:
– vă rugăm să ne iertați, am crezut că sunteți un afiș!
