Ronnie, cel mai iubit dintre căței

12 ani de sclavie

Dragi buburuji, băi nene, să vedeți..
Mă hotărăsc să plec la mare cu prietena mea și cu copiii noștri, adică puii din dotare, adică maimuțele noastre de căței, că noi nu suntem în stare să plecăm nici până la pâine singure.
Deci, io cu ea, Ronnie Veracruz de la Hoya Cardinal și Robbie al ei.

Ne așezăm pe șezlonguri, șezlonguri de care legăm lesele zăpăciților, care dac-aveam și noi ca animale de companie doo broaște ”cestoase”, le lăsam să zburde pe plajă, fără grija rătăcirii și apoi căutării descreierate, dar n-am avut norocul ăsta. Am avut noroc de doi bichoni țăcăniți, care cum nu mai simt lesele pe ei, cum se duc și se tot duc și nu ne permitem să alergăm ca bezmeticele, după ei pe plajă, că nu ne mai ajută picioarele (că ne-am făcut cu cremă de whiskey ghetele).  În fine..

Ne așezăm noi liniștite, cu ochii maimuțelelor ațintiți pe noi.
În primă fază, amândoi puii cred că e doar o chestiune de timp până să-i slobozim în libertate, neîncorsetați de mizeriile de zgarde, morții și răniții cui le-a inventat.
În faza doi, când se prind ei că nu e rost de prea mare lăbărțare geografică, dă surprinderea aia mare peste ei, gen:
– aloooo, aloooo, mamelor din lumea-ntreagă, ce pana noastră faceți? Nu ne dezlegați, ca să putem să mergem și noi încolo, spre bulgari, că doar n-o să stăm aici, lipiți de șezlongurile voastre, ca ultimii cretini flaușați?
Alooooo, mamaaaaa!! Nu?
Adicăăăăăăă, ne țineți aici? Sugrumați, că parcă ni s-a pus așa un astupuș la gât și la inimă?
Aoloo, ne e rău, abia mai pâlpâine viața-n noi.
Dezlegați-ne, femeilor, bichonii s-au născut liberi! Voi sunteți proaste? Au nu știți oare că s-a abolot scalvia?
De ce, de ceeeeeee? Ajutoooooor! Schelălauuu, schelălauuu..
Când devine foarte clar (pentru ei, că pentru noi a fost clar de la început) că asta e situația, încep să se uite milogi la trecători:

– alo, doamna, vă rog să mă salvați! Nu știu cine e blonda asta care mă ține legat aici. M-a răpit de pe stradă cu o ambulanță neagră și mi-e teamă pentru viața mea.
Nu, nici tu nu mă dezlegi?
Pffff, pfffff, deci double pffff.
Cică voi sunteți oameni.. Mă faceți să râd!
Și toate astea până în secunda în care mă ridic să merg până la bar, sau la baie și zic:
– stai cuminte aici, că mami vine repede!
E nenorocire..
– nuuuuuuuuuu, mămico unde pleci, nu mă lăsaaaaaaaaa, am glumit, cred că am mâncat ceva stricat și-a vorbit gura fără mine, nu mai fac, nu plecaaaaaaaaa, nuuuuuuuuuu!
Nu mai vorbesc prostii în viața meaaaa, jur, am glumiiiiiit. Te rog, te rooog, nu mă părăsi!

Cam așa e cu maimuțele noastre de câței, pupă mama pe ei de zăpăciți.