Vreau la Mihnea în sufragerie

0

Da,da, fumez, scuze! Cu patimă, cu voluptate. Dacă ar fi mai multă plăcere, nu ştiu în ce doamne iartă-mă s-ar transforma. Maică-mea povesteşte amuzată că de pe la 4 ani “fumam” beţe de chibrit şi că toată lumea se distra pe seama seriozităţii mele. Mă îmbrăcăm într-un halat lung şi mă plimbam prin casă, cu un băţ de chibrit în mâna, aşa cum credeau ei că am văzut la televizor. Nu aveam de ce să îi contrazic. Eu doar îl imitam pe tatăl meu, ca el vroiam să fiu. Cu felul lui graţios şi elegant de a fuma. Mă fascina.

Nu demult am fost la Paris, unde a trebuit să ies dintr-o mare cârciumă de fiţe, să mă pitesc după un pom din vecinătatea localului şi să fumez ca una care fugise cu argintăria oamenilor. Am ajuns după pom la indicaţiile unui chelner care, solemn ca un om care sfinţeşte locul, mi-a comunicat că nu pot fuma în faţa restaurantului. Nu, în lateral, mai lateral, mai în dreapta. După pom? Da, după pom e perfect! M-a parcat şi a plecat, lăsându-mă într-un vânt şi o burniţă dătătoare de angoase, gripe şi porniri criminale. Până mi-am aprins ţigara. Mi-am revenit la starea de bine care mă caracterizează şi la zâmbetul bolând şi satisfăcut. Şi asta mă caracterizează când fumez.

A continuat un şir lung de căutături piezişe şi mai puţin piezişe. Am răspuns suav, zâmbind. Întâi înclinând capul, gen: mda, ştiu, nu sunt perfectă, apoi scuturând capul, gen: hai că exageraţi! De aici până la a bolborosi singură în mijlocul trotuarului a fost doar un mic pas. Ăla a fost momentul de cotitură al vieţii mele. Din acea clipă, eu nu mai judec oamenii care vorbesc singuri pe stradă. Există explicaţii: este ori un bugetar ajuns la capătul răbdării, ori un fumător hăituit, care nu poate avea un moment de intimitate cu ţigara lui, ori, rar, foarte rar, un om care şi-a pierdut uzul raţiunii, existând şanse mari că ultima varianta să derive tot din primele două.

Am hotărât că fumatul în Paris nu e treabă bună! Am mai hotărât să nici nu mai calc prin Paris. Ajung acasă. Prietenii mei mă scot în oraş. Mi-e groază. Îi alerg din Pub în Pub. În al treilea, întreb un om de-al locului: Bună seara! Se fumează?.. Aici nu, şi desenează cu mâna un cerc în jurul lui. Nu prea înţeleg ce vrea să spună. Spun, totuşi, am înţeles! Aici nu, şi desenez acelaşi cerc, care delimitează o zona nu foarte concretă! Dar unde?… Poate în altă parte! Mă blochez, nu pricep de unde a apărut cercul. Mă hotărăsc să insist: Deci, nu se fumează nicăieri în incintă, asta vreţi să spuneţi?Exact! şi se uită la mine cu privirea omului care spune: Hai că te-ai prins până la urmă. Nu eşti chiar oligofrenă, deşi fumezi.

În al patrulea bar, prietenii mei, turbaţi de frustrare, intră aşa ne nervos şi de abrupt, încât toată lumea de la mese întoarce capul, aşteptându-se că noi să urlăm descreierat: “All right, everybody be cool, this is a robbery! Any of you fucking pricks move, and I’ll execute every motherfuckin’ last one of ya!” Nu se întâmplă asta, noi suntem paşnici. Eu mai puţin, dar disimulez bine. Nu pot să spun că mă transform dacă nu fumez, în sensul că nu îmi cresc colţi şi gheare, dar o mică nervozitate care stă să devină o mare nervozitate tot mă apucă.

Altă dată, am mers în gaşcă să jucăm Catan. Nu se fuma. Șapte perechi de ochi s-au uitat spre mine, în aşteptarea verdictului. Chiar în momentul asta realizez că majoritatea prietenilor mei sunt nefumători. Unde naiba i-am găsit? Cu ocazia asta, am desfiinţat şi teoria care spune că cine se-aseamănă se-adună. Îmi sunt dragi, nu vreau să-i chinui, aşa că rămânem. Ei joacă şi eu stau pe balcon, la -15 grade, cu cafeaua îngheţată în mâna. Fumez. Parcă în ciuda celui care a interzis fumatul.

Aşa că, Mihaela, am văzut că Mihnea cunoaşte şi înţelege problema oamenilor care fumează. E un om bun. M-a emoţionat articolul lui, atât de plin de înţelegere. Nici eu nu puteam să-mi pledez cauza mai bine. Am mai observat că nici nu-şi izolează prietenii pe balcon, îi invită în sufragerie, ceea ce e mare lucru, o dovadă de omenie, care e tare rară în zilele noastre. În ultimele case în care am intrat am văzut maximum bucătăria, că doar acolo se fuma, cu uşile închise, aşa că n-am reuşit să văd şi restul casei. Mi-ar prinde bine să mai văd şi o sufragerie, că să-mi iasă din cap că în ultima perioada se construiesc doar apartamente compuse din balcoane şi bucătării.

Asta mă gândeam, să te rog să vorbești tu cu el şi să-l întrebi dacă e în regulă să mă primească din timp în timp la el în sufragerie. Promit să nu mă minunez prea tare de ce văd şi să stau cuminte pe un fotoliu şi să fumez, ca oamenii normali. Ce crezi, va fi de acord sau exagerez profitând de bunătatea lui? Nu cred, pare un om tare de treabă. Bine, mai există şi varianta în care o grămadă de fumători persecutaţi şi hăituiţi vor vrea să-mi urmeze exemplul şi să ajungem să-i distrugem omului sufrageria. De-asta mă gândeam, dacă se poate, să rămână între noi… şi Mihnea.

P.S. Mă gândeam chiar să înfiinţez o asociaţie: “Asociaţia fumătorilor cuminţi, care vor doar să se bucure de ţigară lor şi când ies din casă” şi să-l rog pe Mihnea să fie preşedintele nostru. Poate chiar să găsească un nume mai de impact! Aoleu, scuze, am uitat că nici dumnealui nu se prea pricepe la titluri. Zic asta, pentru că ultima carte a dumnealui, se numeşte “N-are momentan niciun titlu”. Dar, nu-i bai, dacă facem asociaţia asta, poate mai multe minţi la un loc găsesc un titlu frumos, să simţim şi noi că-l ajutăm, aşa cum şi el ne ajută pe noi.

O zi bună, Mihaela, şi te rog să-i transmiţi toată preţuirea noastră şi lui Mihnea, Preşedintele inimilor noastre! Na,că am devenit sentimentală…

images (1)

Dă mai departe !

Autor

Comentează