Să vedeți: era anul o mie opt sute o mie nouă sute, cam acum 20și ceva de ani când eu aveam 20și ceva de ani, ceea ce nu știu cum se poate așa ceva, că acum, în timp ce scriu aceste rândulețe, tot 20și ceva de ani am.
Sora voastră, adică io, ce atâta vrăjeală, eram în metrou, încercând să mă prind dacă mă duc, sau vin și totodată și concomitent, încercând să mă dumiresc pe ce parte tre să cobor, că nu știu niciodată.
Deci, clasic, oscilam în derivă între uși, ca o debusolată de cap ce eram.
La o bucată de vreme, văd că la ușa din partea stângă începe să se facă coadă, semn că p-acolo urma să năvălim ca niște suricate bolânde, că știți și voi cum se coboară, dar mai ales cum se urcă în metrou.
Cum stăteam io așa, geană pe ușă, nu-ș ce dracu’ face nebunu’ de manipulant (părerea mea e că a vrut să forțeze o dreapta, sau o stânga, ceva), care manevră a făcut metroul să se nărăveze și pe noi să sărim de pe scaune, care erau pe scaune, iar pe noi, care eram în picioare, să ne-arunce care-ncotro, de-a-n pwlea prin vagon.
Băi buburuji, mie îmi lipsesc multe instincte, dar cu instinctul de supraviețuire mor de gât, frățică. Dovadă stau serile de golăneală extremă, care tare bucuroasă și uimită sunt diminețile următoare, că sunt în viață.
Bine, în viață e mult spus, dar am puls, deci exist! Mă rog.
În fața mea era o doamnă îmbrăcată într-o fustă de pânză topită, care începuse o coregrafie suspectă, din cauză că-i ațipise centrul echilibrului.
I-am dat în minte un 2, mai mult pentru curaj, că la impresia artistică era varză și mi-am văzut de treabă.
Nici bine n-am făcut asta, că mwista de karmă s-a pus pe mine și-am început aceeași coregrafie dezlânată, încercând să mă agăț de ceva, în speranța că n-o să ajung la destinație în patru labe, care nu mi-ar fi plăcut deloc.
N-am reușit să agăț nimic, decât fusta din pânză topită a doamnei din fața mea.
Cum am agățat-o, cum m-am tot dus cu fusta femeii, fun metru, că știți că fustele alea aveau un fel de exces de elastic, în talie.
Am înțepenit, cu ochii-n chiloții femeii, nu de perversă ce sunt, ci pentru că aia aveam în față, la aia mă uitam, nah.
Am înțepenit, dar n-am dat drumul la fustă.
Nebuna de femeie, cred că a interpretat eronat gestul, că avea o pungă cu ceva în mână, pe care insista să mi-o facă guler.
După ce mi-a futat fo două pungi d-alea peste ochi, s-a dezmeticit sora voastră, care io-s pașnică, da’ nu da, că e panică.
Am dat drumul la fustă, i-am smuls punga venită din iad, din mână și i-am zis cât am putut io de frumos:
– coaie, liniștește-te-n pwla calului, că n-am vrut și dacă mai dai, dau și io, că nici pumnii mei minte nu are și mi-e că sari naibii din sandale și mănânci cu paiu mult și bine.
N-ar fi păcat, spune tu?
Eh, tocmai bine că ajunsesem în stație și m-am grăbit să cobor, cu tot cu punga cu târguieli a femeii, că mă-ncleștasem pe ea și pana mea…
Eh, cam așa a fost povestea cu fusta din pânză topită. Punga doamnei am lăsat-o la ghișeul cu bilete, dacă întreabă cineva. Sper s-o fi recuperat, biata femeie.
Doamnă, dacă citiți aceste rânduri, să știți c-a fost mai bine-așa, că dacă mai ridicați încă o dată sarsanaua aia la mine, sfârșeam într-o baie de sânge amândouă.
Scuze pentru fustă, dar să știți că nu sunt o psihopată, doar că mă confuzasem și io echilibristic și n-am știut ce fac.
Mulțumesc de înțelegere!
Guru Mikișor
