Nu privi în urmă cu mânie, ci înainte cu stupoare!!!

5

Vai de capul şi de zilele mele, sau cum faci faţă unei întâlniri nefericite.
Cum faci? Emoţii, haine aruncate peste tot, probezi de zici că acum îţi faci ieşirea în lume. Probezi şi te rogi după cum urmează : „Doamne măicuţa domnului, pare simpatic şi decent. Te rog, înger îngeraşul meu, să nu fie dobitoc, să nu-i curgă scuipatul pe cravată, să nu aibă pantofii murdari, sau unghiile murdare, de preferat să nu aibă nimic murdar, dacă se poate. Dacă nu sunt prea pretenţioasă, se poate să-l ducă şi capul? Bine, ar fi bine să-l ducă pe lângă casă, adică să nu-l ducă de să nu se mai întoarcă. S-au mai văzut cazuri.
Ce-aş mai vrea io, sfântă Paraschiva, ar fi să nu stea doar cu nasul în telefon, să ştie să asculte, să nu-mi povestească de mă-sa, să nu plescăie, să nu fornăie (doar ştii că stau prost cu nervii), să nu vorbească tare, de să se uite toată cârciuma la noi şi dacă se poate la final, să nu trebuiască să-l iau în cârca de la masă. Mulţumesc!”
„A, încă ceva: nu ştiu care vă ocupaţi cu treaba asta, dar se poate să nu mai fiu aşa cretină la prima întâlnire? Adică… să mă comport şi eu normal, zic, fără buze ţuguiate, fără faţă aia de tembelă cu acte, fără să mi se rostogolească ochii în cap la cea mai mică inepţie, poate omul e doar neinspirat… sau emoţionat. Nu s-a mai întâmplat până acum, dar… e posibil.”


Aşa gândea mintea mea în gândul ei, în timp ce mă duceam să beau o cafea cu El.
Îl studiez. E curat, serios, poate prea serios (ţine-te de plan, fată, poate e doar emoţionat!).
Batem amândoi câmpii de zile mari, deh, nu prea ştim nimic unul despre altul şi conversaţia decurge de-a-n pulea, da’ decurge..
Eu, ca de obicei, râd ca Țociu la Palade. El nu.
Brusc, omul îşi ia o mină serioasă, mai serioasă, deşi nu credeam că e posibil, se lasă pe spătarul scaunului şi mă întreabă:
Auzi, am o curiozitate. M-am uitat la tine pe Facebook puţin şi am văzut că scrii nişte chestii. De ce le scrii?
Rămân proastă. Comut instant privirea. Acum mă uit la el ca Pleşu la Petronela Rotar. Poate n-am înţeles întrebarea, gâţii mă-sii, o fi fost cam tare cafeaua.
Poftim? Întreb într-un puseu de oligofrenism..
De scris ziceam, de ce scrii, adică.. chiar simţi nevoia să scrii pe facebook?
-Ai citit ce scriu? (evident, nu mă duce prea mult capul, da’ alta mama nu mai face).
Puţin..
-Cât de puţin?
-Aaaa, aşa… câteva chestii.

 

Cu toată puterea şi greutatea, pic ca tălâmba pe gânduri. Bine naibii că nu mi-am rupt nimic, așa de rău am căzut. Chiar, de ce scriu? Îmi place. Şi… nu, atât, îmi place. A, şi mă face să mă simt bine.
Cum stăteam eu şi analizam, cu ochii mici, fumând şi gândind (vorba unui prieten, ca Gânditorul de la ziarul Gândul), dau cu ochii de om. Uitasem de el. Aştepta, cred că să-i răspund, sau ceva..
Aoleuuu, ce nepoliticoasă sunt (zbier că o apucată în mintea mea). Tre’ să-i zic omului ceva.
-Uite, zic, pot să mă mai gândesc la treaba asta? Şi, între timp, putem să mergem, că m-am plictisit şi am şi o grămadă de chestii pe cap? Şi tu nu pari foarte intelligent (aș putea sa jur că nici nu ești)  şi nici eu foarte dispusă să-mi pierd timpul cu toți hapciupaliticii şi uite ce seară frumoasă de scris prostii pe Facebook şi ce m-aş enerva dacă nu aş fi prinsă cu gândurile astea…. Nu ştiu câte le-am zis tare şi câte în gând.
Hai, că n-o mai lungesc. Plec! Să stai lângă terminalul fix, că te sun io, dacă e..
Haidepalarevedere!
Nu mă uit în urmă, că parcă era o vorbă:
“ Nu privi în urmă cu manie, ci în înainte cu stupoare”. Nu aşa era?

Dă mai departe !

Autor

5 comentarii

Comentează